În Japonia există un loc în care religia, natura, istoria și viața de zi cu zi se întâlnesc într-un mod cu totul aparte: insula Shikoku, cea mai mică dintre cele patru insule principale ale arhipelagului japonez. Aici se află unul dintre cele mai cunoscute trasee de pelerinaj din Japonia, cunoscut sub numele de Shikoku Henro, un circuit care leagă 88 de temple budiste și care poate însemna pentru cei care îl parcurg o călătorie de aproximativ 1.200–1.400 de kilometri, în funcție de traseul urmat.
Particularitatea acestui pelerinaj este că nu conduce pur și simplu către un singur sanctuar considerat destinația finală. Traseul formează un circuit în jurul insulei și trece prin cele patru prefecturi ale Shikoku: Tokushima, Kochi, Ehime și Kagawa. Pe parcurs, pelerinii străbat orașe, sate, terenuri agricole, păduri și regiuni montane, urmează drumuri de coastă și urcă spre temple aflate în locuri greu accesibile. Tocmai această combinație dintre deplasare, natură și practică religioasă a făcut ca pelerinajul să devină una dintre expresiile culturale definitorii ale insulei.
Originile sale sunt legate de călugărul budist Kukai, cunoscut postum sub numele de Kobo Daishi, una dintre cele mai importante figuri ale budismului japonez. Kukai s-a născut în anul 774 în ceea ce astăzi este prefectura Kagawa și a devenit fondatorul școlii Shingon, una dintre principalele tradiții ale budismului ezoteric japonez. În tinerețe a studiat în China dinastiei Tang, unde a intrat în contact cu forme esoterice ale budismului, iar după întoarcerea în Japonia a contribuit decisiv la dezvoltarea și răspândirea tradiției Shingon.
Legătura dintre Kukai și Shikoku este atât istorică, cât și profund legendară. Tradiția locală spune că acesta a practicat asceza în numeroase locuri de pe insulă și că traseul actual urmărește într-o anumită măsură locurile asociate vieții și activității sale religioase. Nu există însă o dovadă că Kukai ar fi creat personal, în forma sa actuală, circuitul celor 88 de temple. Istoria pelerinajului s-a construit treptat, de-a lungul mai multor secole, în jurul memoriei sale și a locurilor considerate legate de el. Primele forme ale pelerinajului au fost asociate mai ales călugărilor și practicanților care căutau locuri izolate pentru disciplină spirituală.
Shikoku era, în trecut, o regiune mult mai izolată decât este astăzi. Munții, distanțele și accesul dificil au transformat insula într-un teritoriu potrivit pentru practici ascetice. Unele dintre aceste tradiții religioase sunt mai vechi decât pelerinajul organizat în jurul celor 88 de temple și au fost influențate inclusiv de Shugendo, o tradiție japoneză asociată practicilor ascetice montane. Muntele Ishizuchi, de exemplu, era considerat un loc sacru pentru practicanții acestor forme de asceză cu mult înainte ca traseul Henro să capete forma cunoscută astăzi.
Primele relatări documentate despre pelerini care urmăreau locurile asociate lui Kukai datează din perioada medievală. În secolele următoare, numărul locurilor sacre vizitate de pelerini a crescut, iar până în secolul al XV-lea existau mai mult de o sută de temple și alte situri asociate tradiției. Primele referințe la un pelerinaj format din 88 de locuri apar tot în această perioadă, însă originea exactă a numărului 88 nu este cunoscută cu certitudine. O explicație tradițională îl leagă de cele 88 de dorințe sau pasiuni lumești despre care se vorbește în anumite interpretări ale învățăturilor budiste.
Forma mai clară a traseului actual s-a conturat în perioada Edo, între 1603 și 1867. Aceasta a fost o epocă în care Japonia a traversat o perioadă îndelungată de stabilitate politică, iar călătoriile cu scop religios au devenit mai accesibile. În 1687, un predicator budist laic numit Shinnen a publicat un ghid dedicat pelerinajului din Shikoku. Lucrarea, intitulată Shikoku Henro Michishirube, este considerată primul ghid care prezenta sistematic cele 88 de temple, numerota locurile și oferea indicații practice pentru cei care doreau să parcurgă traseul.
În timp, pelerinajul a devenit accesibil unor categorii mult mai largi de oameni. Pentru unii era o călătorie profund religioasă, pentru alții o formă de penitență, o rugăciune pentru sănătate sau o modalitate de comemorare a celor decedați. Pentru alții, călătoria a devenit o ocazie de a cunoaște regiuni ale Japoniei aflate departe de marile centre urbane. Și în prezent motivele diferă foarte mult: există persoane care îl parcurg din motive religioase, dar și oameni care îl văd ca pe o experiență culturală, spirituală sau fizică. Autoritățile japoneze subliniază că pelerinajul poate fi parcurs indiferent de naționalitate sau apartenență religioasă, cu condiția respectării locurilor și tradițiilor locale.
Pelerinul tradițional, numit henro, poate fi recunoscut după îmbrăcămintea specifică. Veșmântul alb, numit hakue, este asociat cu puritatea și cu statutul de pelerin, iar pălăria tradițională din paie, sugegasa, protejează de soare și ploaie. Un alt element important este bastonul de călătorie, kongozue. Acesta are și o semnificație religioasă, fiind asociat simbolic cu prezența lui Kobo Daishi pe parcursul drumului. Tradiția exprimată prin formula „Doi împreună” sugerează ideea că pelerinul nu parcurge singur drumul, ci îl are simbolic alături pe Kukai.
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale traseului este faptul că pelerinajul nu se desfășoară într-un spațiu religios separat de societate. Templele sunt integrate în peisajul local, iar traseul trece prin localități în care oamenii își desfășoară normal activitățile. De-a lungul secolelor s-a dezvoltat o tradiție numită osettai, prin care localnicii oferă pelerinilor mâncare, băuturi, mici daruri sau alte forme de ajutor. Acest obicei a contribuit la transformarea pelerinajului într-un fenomen comunitar, în care călătoria individului este legată de comunitățile pe care le traversează.
Pentru cineva care dorește să parcurgă întregul traseu pe jos, călătoria este o provocare fizică serioasă. Sursele oficiale japoneze indică o distanță de aproximativ 1.200 de kilometri pentru traseul tradițional, în timp ce alte delimitări ale circuitului ajung la peste 1.400 de kilometri, în funcție de drumurile și variantele incluse. Parcurgerea integrală pe jos poate necesita aproximativ 40–50 de zile sau chiar mai mult. Un ritm de aproximativ 30 de kilometri pe zi este posibil pentru un pelerin bine pregătit, dar durata reală depinde de traseu, vreme, condiția fizică și timpul petrecut la temple.
Traseul nu este însă o simplă plimbare pe o șosea continuă. Unele porțiuni traversează zone montane, iar anumite drumuri tradiționale sunt abrupte și solicitante. Există chiar porțiuni cunoscute sub denumirea de henro korogashi, expresie care poate fi tradusă aproximativ prin „locuri unde pelerinul se rostogolește”, o referire la dificultatea urcușurilor. Alte segmente trec prin păduri, pe lângă râuri, prin sate și de-a lungul coastelor. Această diversitate face ca experiența să se schimbe radical de la o prefectură la alta.
Călătoria începe în mod tradițional la Ryozenji, în prefectura Tokushima, desemnat drept templul numărul unu. De aici, traseul continuă prin Tokushima, apoi intră în Kochi, traversează Ehime și ajunge în Kagawa, unde se află ultimele temple ale circuitului. Fiecare prefectură are propriul caracter geografic și cultural, iar succesiunea templelor transformă pelerinajul într-o adevărată traversare a insulei.
În Tokushima, primele temple ale circuitului sunt relativ apropiate unele de altele, ceea ce permite formarea treptată a ritmului de mers. Pe măsură ce pelerinul avansează spre Kochi, peisajul devine mai vast și mai sălbatic. Kochi este cunoscut pentru întinderile sale de coastă și pentru zonele montane, iar porțiuni ale traseului pot fi foarte lungi și solicitante. În Ehime apar alte tipuri de peisaje, iar orașul Matsuyama și faimosul Dogo Onsen se află în apropierea unor temple importante ale circuitului. În Kagawa, traseul se apropie de final, iar unul dintre cele mai importante locuri este Zentsuji, asociat în mod tradițional cu locul nașterii lui Kukai.
Unele temple sunt importante nu doar pentru poziția lor în circuit, ci și pentru patrimoniul arhitectural pe care îl păstrează. Ishiteji, templul numărul 51, se află în Ehime și este unul dintre cele mai cunoscute exemple. Complexul său include poarta Niomon, desemnată Tezaur Național, precum și alte elemente clasificate drept Proprietăți Culturale Importante. Templul este asociat cu o istorie care merge până în secolul al VIII-lea și reprezintă una dintre opririle semnificative ale traseului.
Zentsuji, templul numărul 75, ocupă un loc aparte deoarece este asociat cu locul nașterii lui Kukai. Pentru tradiția Henro, această legătură personală cu fondatorul școlii Shingon oferă templului o importanță deosebită. Într-un anumit sens, întregul circuit poate fi privit ca o călătorie prin geografia spirituală construită în jurul memoriei lui Kukai, chiar dacă templele însele au istorii diferite și nu toate aparțin aceleiași școli budiste.
Această diversitate religioasă este una dintre caracteristicile care fac Henro deosebit. Deși legătura cu Kukai și budismul Shingon este fundamentală, nu toate cele 88 de temple aparțin exclusiv tradiției Shingon. Traseul s-a format de-a lungul secolelor, iar unele dintre locurile sacre au avut legături istorice și cu alte tradiții religioase. Influența practicilor montane și a vechilor forme de sincretism religios japonez poate fi observată în mai multe regiuni ale traseului.
Un alt element interesant este faptul că nu există obligația ca întregul circuit să fie parcurs într-o singură călătorie. Pelerinii contemporani îl pot împărți în mai multe etape, îl pot parcurge în sens invers sau pot folosi mijloace moderne de transport. Mașina, autobuzul, bicicleta și alte forme de transport au devenit parte din realitatea contemporană a Henro. Există chiar excursii organizate care permit vizitarea unei părți a circuitului într-un interval de câteva zile, în timp ce mersul integral pe jos poate necesita mai mult de o lună.
Totuși, mersul pe jos rămâne forma care păstrează cel mai bine caracterul tradițional al experienței. Timpul necesar transformă distanța într-un element esențial al călătoriei. Între două temple nu există doar „nimicul” dintre două obiective turistice. Există drumuri de țară, păduri, sate, dealuri, poduri, zone urbane și porțiuni de coastă. În acest interval se produce partea cea mai lentă și mai puțin spectaculoasă a călătoriei, dar tocmai această lentoare reprezintă una dintre componentele sale importante.
Într-o societate japoneză cunoscută pentru trenurile de mare viteză, infrastructura urbană și ritmul intens al marilor orașe, Henro oferă un contrast remarcabil. În locul vitezei apare mersul pe jos. În locul unei destinații unice apare un circuit. În locul unei experiențe concentrate într-un monument apare o călătorie de săptămâni întregi printr-un teritoriu vast. Iar în locul unei separări stricte între turist și comunitatea locală apare interacțiunea cu oamenii care trăiesc de-a lungul traseului.
Tocmai de aceea, Shikoku Henro este mai mult decât o colecție de 88 de temple. Este o structură culturală care a rezistat transformărilor Japoniei timp de secole și care continuă să existe într-o formă adaptată lumii moderne. Traseul păstrează elemente religioase foarte vechi, dar poate fi parcurs și de oameni care nu se consideră practicanți ai budismului. Templele, drumurile, peisajele și comunitățile locale formează împreună un patrimoniu care nu poate fi redus la o simplă listă de obiective turistice.
În acest sens, una dintre cele mai fascinante caracteristici ale pelerinajului este tocmai continuitatea sa. Nu este o tradiție reconstituită artificial pentru turiști, ci un traseu care a rămas legat de viața comunităților din Shikoku și care continuă să fie parcurs de pelerini. Astăzi, un om poate începe drumul în Tokushima, purtând hainele tradiționale ale pelerinului, poate traversa munții și satele insulei, poate intra în temple vechi de secole și poate ajunge, după săptămâni de mers, în Kagawa, unde memoria lui Kukai este deosebit de puternică.
La final, ceea ce rămâne nu este doar numărul templelor vizitate. Henro transformă geografia într-o formă de memorie. Fiecare kilometru conectează locul prezent cu generațiile de pelerini care au trecut pe acolo înainte, iar fiecare templu reprezintă o etapă dintr-un circuit care s-a format treptat, între istorie, credință, legendă și viața cotidiană. Într-o Japonie asociată adesea cu Tokyo, zgârie-nori, trenuri rapide și tehnologie, Shikoku oferă o imagine complet diferită: una în care un drum de peste o mie de kilometri, parcurs în ritmul pașilor omului, continuă să lege temple, sate, munți și comunități printr-o tradiție veche de peste un mileniu.
