Un oltean cam sărac este invitat la o nuntă, dar nu are opinci. Se duce la un prieten bun de-al lui și-i spune:
– Dă-mi și mie opincile tale, că vreau să joc la nuntă lângă o fată care-mi place și vreau să intru în vorbă cu ea.
Acesta i le dă. La nuntă, prinzându-se în horă lângă fata care-i plăcea, olteanul începe să joace cu foc. De pe margine îl privește prietenul care-i împrumutase opincile și-i strigă:
– Joacă, mă, mai încet, că-mi rupi opincile!
Rușinat, tânărul iese din horă.
Peste o săptămână este chemat la altă nuntă. Se duce la un alt prieten și-i cere o pereche de opinci, dar la nuntă și acesta îi strigă la fel, iar tânărul pățește aceeași rușine.
Când este chemat la a treia nuntă, se duce la un văr de-al său cu aceeași rugăminte, dar îi mai spune:
– Măi, vere, dar să nu mă faci și tu de rușine, ca ceilalți.
La nuntă se prinde în horă lângă fata care-i place. Joacă mai domol, dar văzând că văru-său, de pe margine, nu zice nimic, începe să joace tot mai cu foc.
La sfârșit, când saltă fata în brațe, aude:
– Vezi, mă, că eu nu ți-am strigat ca ceilalți că-mi rupi opincile!
