La o mănăstire aflată departe de agitația orașului, trei femei veniseră pentru a fi primite în obște. Înainte de admitere, fiecare trebuia să stea de vorbă cu părintele care se ocupa de noile venite.
Prima femeie intră timidă în încăpere. Părintele o privește atent și o întreabă:
— Spune-mi, fiica mea, cât de cumpătată ai fost în viața de până acum?
Femeia răspunde imediat:
— Părinte, am dus o viață foarte curată. Chiar și după ce m-am căsătorit, am rămas neatinsă și mi-am dedicat timpul rugăciunii.
Părintele zâmbește mulțumit, deschide un sertar și spune:
— O asemenea disciplină merită răsplătită. Pentru tine este Cheia de Aur a mănăstirii!
Apoi este chemată cea de-a doua femeie.
— Dar tu, fiica mea? Cum ai stat cu ispitele vieții?
Aceasta răspunde liniștită:
— Am fost cuminte până m-am căsătorit. După nuntă, însă, am avut o viață normală alături de soțul meu.
Părintele încuviințează din cap:
— Foarte bine. Ai fost sinceră și ai urmat cursul firesc al vieții. Tu vei primi Cheia de Argint.
La urmă intră cea de-a treia femeie. Spre deosebire de primele două, aceasta părea foarte relaxată și deloc stânjenită.
Părintele o privește și o întreabă:
— Ei bine, fiica mea, tu cât de cuminte ai fost?
Femeia zâmbește și îi răspunde fără să stea prea mult pe gânduri:
— Dacă tot trebuie să fiu sinceră, părinte… deloc! Mi-a plăcut să trăiesc din plin, am avut destule aventuri și rareori am spus „nu” atunci când s-a ivit ocazia!
Părintele rămâne câteva secunde tăcut. O privește atent, oftează, apoi bagă mâna în buzunarul sutanei și scoate un mănunchi de chei.
— Am înțeles, fiica mea… Atunci pentru tine nu mai este nevoie nici de Cheia de Aur, nici de cea de Argint.
Femeia îl privește curioasă:
— Și eu ce cheie primesc, părinte?
Părintele se apropie puțin și îi răspunde pe un ton serios:
— Tu primești direct cheia de la chilia mea!
