Ion și Maria plecau târziu de la petrecerea din sat. Ca să nu mai ocolească pe drumul cel mare, s-au hotărât să meargă pe scurtătură, chiar prin lanul de porumb.
Merg ei o vreme printre rândurile înalte, când Maria se oprește dintr-odată și îl apucă pe Ion de braț:
– Auzi, Ioane… parcă am o presimțire.
Ion se uită mirat la ea:
– Ce presimțire ai, Mărie?
– Am impresia că vrei să profiți de mine aici, în porumb…
Ion face ochii mari:
– Vai de mine, Mărie! Cum să fac eu așa ceva? Te respect prea mult. Până nu ne căsătorim, nici nu se pune problema!
– Bine, Ioane… dacă zici tu…
Și pornesc mai departe. După vreo zece minute, Maria încetinește iar pasul și oftează:
– Ioane… iar mă încearcă presimțirea aia.
– Iar, Mărie?
– Da… Parcă simt că vrei să profiți de mine.
– Mărie, doar ți-am spus! Până la nuntă, eu sunt om serios!
Maria oftează și continuă drumul.
Și uite așa, aproape tot lanul, Maria tot avea câte o „presimțire”, iar Ion o liniștea de fiecare dată că el are principii și nu se abate de la ele.
Când ajung aproape de capătul porumbului și se vede deja drumul, Maria observă că Ion chiar nu are de gând să facă nimic. Se oprește, își pune mâinile în șold și spune nervoasă:
– Auzi, Ioane… profită odată de mine, să scap și eu de presimțirea asta, că mă chinuie de când am intrat în porumb!
