În noaptea nunții, Ion își dă seama că Maria nu mai era fată mare. Se uită lung la ea și o întreabă:
— Mărie… da’ ce-i cu treaba asta?
— Care treabă, Ioane?
— Păi… eu credeam că sunt primul!
Maria oftează și încearcă să-l liniștească:
— Stai, Ioane, nu te aprinde. Lasă-mă să-ți povestesc cum s-a întâmplat.
— Păi spune odată, că nu mai am răbdare!
— Într-o seară m-am dus la fântână după apă. Era târziu și nu mai era nimeni pe uliță.
— Și?
— M-am aplecat să scot găleata și, dintr-odată, a venit unul din spate, mi-a pus fusta în cap și… asta a fost.
Ion sare imediat în picioare:
— Cum adică „asta a fost”?! Cine era?
— Nu știu, Ioane…
— Cum să nu știi?!
— Păi dacă a venit din spate și era întuneric…
Ion, din ce în ce mai nervos:
— Spune-mi măcar cum arăta!
— Nu l-am văzut.
— Era înalt? Scund?
— Nu știu.
— Tânăr? Bătrân?
— N-am de unde să știu, Ioane.
— Mărie, trebuie să-mi dai măcar un indiciu! Era de pe la noi?
Maria rămâne câteva clipe pe gânduri, apoi spune foarte sigură:
— Asta pot să-ți spun: nu era din satul nostru.
Ion se oprește nedumerit:
— Și de unde știi tu asta, dacă nici măcar nu l-ai văzut?
Maria răspunde liniștită:
— Păi… după bărbăție.
