Acum două zile am fost invitată la o petrecere doar pentru femei și i-am promis soțului că mă întorc acasă la miezul nopții.
Cum se întâmplă de obicei, atmosfera a fost extraordinară, șampania a curs din belșug, iar timpul a trecut fără să-mi dau seama.
Pe la trei dimineața, amețită bine, am ajuns în sfârșit acasă.
Tocmai când am deschis ușa, ceasul cu cuc din hol a început să cânte:
Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu!
Ora trei!
Într-o fracțiune de secundă mi-am dat seama că soțul se putea trezi și afla imediat cât era ceasul.
Așa că, inspirată de geniu… sau poate de șampanie, am mai făcut eu încă nouă:
Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu!
Mulțumită de ingeniozitatea mea, m-am strecurat în pat și am adormit instantaneu.
A doua zi dimineață, soțul mă întreabă:
— La ce oră ai venit azi-noapte?
— La miezul nopții, răspund eu cât se poate de natural.
Spre surprinderea mea, nu pare deloc suspicios.
— Aha… spune el.
Ușurată, îmi spun în gând:
— Am scăpat!
După câteva minute însă, soțul adaugă:
— Apropo, cred că ar trebui să cumpărăm un ceas nou cu cuc.
— De ce? întreb eu.
— Pentru că azi-noapte ceasul a cântat de trei ori, după care a zis: „Fir-ar să fie!”, a mai cântat de patru ori, și-a dres vocea, a mai cântat de trei ori, s-a hlizit, a mai cântat de două ori și apoi a râs singur vreo cincisprezece minute…
