Într-o seară liniștită, când prin curtea mănăstirii se mai auzea doar cântecul greierilor, maica stareță își făcea obișnuita inspecție, cu o lanternă în mână și ochii în patru.
La un moment dat, observă o umbră agățată de gard, care se străduia din toate puterile să evadeze.
Se apropie în liniște și, exact când individul era pe punctul de a trece dincolo de gard, îi luminează fața.
În fața ei se afla un bărbat neras, cu haine mototolite și murdare, de parcă fusese rupt de lume de foarte mult timp. Abia mai respira, tremura din tot corpul și părea sleit de puteri.
— Ce cauți aici, necredinciosule? îl întrebă stareța pe un ton aspru.
Bărbatul alunecă de pe gard și cade înapoi în curte, prea istovit ca să mai încerce să fugă.
Cu glas stins, răspunde:
— Am vrut… am vrut să iau ceva de mâncare… dar m-au prins măicuțele…
Stareța îl privește uimită și își pune mâinile în șold.
— Cum adică? În seara asta?
Omul suspină adânc, clatină încet din cap și răspunde resemnat:
— O, nu… acum patru săptămâni…
