O bătrânică intră grăbită în secția de poliție și se îndreaptă direct spre biroul de serviciu.
— Domnule polițist, trebuie să vă povestesc ce-am pățit aseară!
Polițistul își ia carnețelul și o privește atent.
— Spuneți, mătușică. Ce s-a întâmplat?
— Veneam eu liniștită spre casă. Era târziu, întuneric de nu vedeai la doi pași. La un moment dat, oprește lângă mine o mașină. Coboară un domn, începe să-mi facă complimente și, vorbă după vorbă… m-a convins să mă urc în mașină cu el.
Polițistul ridică o sprânceană.
— Și îl cunoșteați?
— Nici vorbă! Nu-l mai văzusem în viața mea.
— Atunci i-ați văzut măcar bine fața?
— Păi… nu prea. Era întuneric.
— Avea vreun semn particular? Tatuaj, cicatrice, ceva?
Bătrânica se gândește puțin.
— N-am observat, maică. Eram ocupată cu altele…
Polițistul tușește și continuă:
— Mașina ce culoare avea?
— Închisă la culoare. Dar fără ochelari și pe bezna aia, să mă tai și nu știu dacă era neagră, albastră sau verde.
Polițistul începe să-și piardă răbdarea.
— Măcar numărul mașinii l-ați reținut?
Bătrânica zâmbește larg, își aranjează basmaua și răspunde:
— Aaa, numărul? Numărul a fost bun, maică… chiar foarte bun! Dar pe cel de la mașină nu l-am văzut.
